Ieri m-am culcat om intreg și mulțumit de viața lui.
Azi m-am trezit goală. Pustiită. O jumătate găunoasă de om.
Îmi vine să plâng, să urlu să mă extrag din momentul ăsta.
Ieri am fost la la terapie. Am primit mai mult decât mă așteptam. Nu e rau asta dar acum sunt răscolită.
Am fost citită. Mi s-au vociferat ganduri ascunse și temeri. Mi s-au aratat tristeți enorme. – care acuma sunt libere. Și cu care nu știu ce să fac.
Să îmi aloc timp de plâns? De urlat? De răzvrătit? Când? Cum?
Pentru ce? Nici măcar nu vad (clar) ce m-a doborât.
Știu că sunt fantome din trecut; dar care din cele multe? Și ce vor de la mine? Ce mai pot să fac eu acum cu ele?
Ce faci când te bați cu ceva invizibil și inexistent acum?
Oare oamenii normali au zile din astea?
Îl lași să te înfrângă. Numai așa vei putea simți fiecare emoție până la epuizare ca mai apoi să poți merge mai departe.
Da… au. 🙂
LikeLike
Cred ca fiecare avem pietrele noastre de moara legate de gat. Uneori mi-as dori sa nu fi trait toate astea, alteori imi dau seama ca omul de acum e datorita lor.
LikeLike
“Oamenii normali?” Si eu judec uneori ca tine, doar ca vorba cintecului “toti suntem putin luati”.
Cred ca suntem diferiti si in fata terapiei. Pentru mine e un loc unde mi-am lasat, una cite una, toate pietrele care imi atirnau de gît, asa ca nu mi s-a intimplat sa am reactii ca ale tale. Daca le-as avea, cred ca mi-as intreba terapistul ce sa fac cu ele.
Succès si curaj!
LikeLiked by 1 person
Am înțeles! Ai facut mix de limbi 🙂
LikeLike
Scuze, vad ca am inventat un cuvint nou “terapist”. Voiam sa zic terapeutul.
LikeLike